Domnu Carabeț stinge țigara cu vârful papucului, pe-urmă îi trage un șut. Țigara strivită nu s-a tins de tot, ca sfârâie ușor în zăpadă. Domnu Carabeț a fost tâmplar înainte de a se apuca de cofetărit. De-atunci a rămas cu obiceiul de a da cu șutul mucurilor de țigară. Era foarte precaut, totuși, atelierul i-a luat foc într-o bună zi, chiar el obișnuiește să spună astfel, într-o bună zi, pentru că din ziua aceea s-a lăsat de tâmplărit, îmbrățișând frumoasa meserie de cofetar. Dar asta a fost de mult, foarte de mult, ehei, unde sunt vremurile alea. Se poate spune: domnu Carabeț este nefericit. De câte ori i se ivește prilejul, adună în jurul său spectatori, ridică brațele spre cer, interogând, unde, unde sunt torturile de altădată?

Ei, domnu Wagner, asta ar fi într-adevăr o treabă bună, să cumperi un porc. Domnu Wagner zâmbește și pleacă fără să spună o vorbă, îndreptându-se spre coridorul la capătul căruia se află masiva poartă a clădirii. Acum nu se mai vede, se aud numai bocancii săi pe pardoseala coridorului. Ce zicea Wagner? îl întreabă doamna Carabeț pe soțul ei. Am auzit, absolut întâmplător, că pomenea de un porc, sau așa ceva. Ei? repetă ea nerăbdătoare. Cumpără într-adevăr un porc sărăntocii ăștia? Domnu Carabeț s-a oprit în fața oglinzii din antreu. Își apropie fața de luciul oglinzii, dezvelindu-și dantura. Știu și eu? sâsâie el printre dinți. Doamna Carabeț este casnică. Ar fi rămas pentru totdeauna o enigmă semnificația acestui cuvânt dacă Augustin, fiul ei, nu i-ar fi arătat într-o frumoasă zi de toamnă fișa de înscriere la școală. Ocupația mamei: casnică. Îi arătase cu degetul, silabisind, cas-ni-că. Ooo, casnică! își dăduse ea capul pe spate, curpinsă de extaz. Ședea într-un fotoliu de nuiele, părea că ar fi pronunțat: cosmică! De-acum, într-adevăr, șoșonii ei, baticul ei urcaseră vertiginos pe scara ierarhiei vestimentare. Dragele de voi, scumpe lucrușoare, aș mai fi eu, fără prezența voastră, o casnică? exagerase femeia lăcrimând chiar.

Domnu Carabeț se apropie ușurel de geamul ușii. O urmărește din priviri pe soția sa intrând în apartamentul familiei Dabici și se apropie din nou de oglindă. Cu ajutorul degetului mare și al celui arătător de la mâna dreaptă, își lărgește gura într-un rânjet exagerat, șoptind: șase sași în șase saci, șase sași în șase saci, din ce în ce mai repede și mai tare. Când urletele sale ajung la apogeu, se aud câteva bubuituri înfundate din plafon. Domnu Carabeț se oprește pentru o clipă. Bubuiturile se repetă, iar domnu Carabeț schițează spre tavan cu mâna un gest de supunere, gata, e-n regulă, e-n regulă, am înțeles. Reia, în fața oglinzii, poveste cu sașii, în șoaptă.

Domnu Carabeț nu este numai un bun tâmplar, un bun cofetar. El este și un bun actor amator. Ah, domnu Wagner, ah, își amintește, încremenind cu degetele vârâte în gură, o fi sas? Carabeț se înreaptă spre laboratorul său. Intră, se-așază pe un scaun fără spetează. Familia domnului Wagner se compune din: doamna și domnul Wagner, cei trei copii și bătrâna Wagner, iată, dar calculează febril domnu Carabeț, sunt șase sași, Dumnezeule! Intră domana Carabeț, pe figura ei se citește mulțumire, a dus la capăt o sarcină absolut neprevăzută în activitatea sa casnică. Tu ce crezi? o întrebă domnu Carabeț. Wagnerii sunt sași? Soția îl privește cu nedisimulat dispreț. Sunt șvabi, dragă. Ea stă cu o mână în șold. Domnu Carabeț fixează cu privirea o cută dolofană pe abdomenul domanei Carbeț.

Partea a treia.