Ieșirea domnului Hermann din apartamentul său urma strict indicațiile unei regii îndelung studiate, era un decupaj minuțios alcătuit. Și de această dată, doamna portar îi înmânează șorțul de piele, cizmele de cauciuc și setul de cuțite, după ceremonialul bine cunoscut. Au hotărât, la îndemnul familiei Dabici, să-l ajute pe domnu Wagner la tăierea porcului, cât și la operațiunile pline de migală și meșteșug care urmau: sortarea cărnii, prepararea șuncilor pentru afumat, cârnații, în sfârșit, toate celelalte. Vestea că familia Wagner va tăia un porc se răspândise cu iuțeală în întreaga clădire. Și-acum, iată-i, bărbații, bunii vecini, bunii gospodari, iată-i cu lopețile de lemn, croindu-și poteci prin zăpada înaltă.

Ah, ritualul potecilor, ritualul potecilor! Ce desen minunat, ce țesătură, privit de sus, din pod, cu-adevărat, ce măreție acest spectacol de du-te-vino al lopeților! Se instalează în același timp bara fixă și cârligele pentru agățat cărnurile. Bara fixă! Centrul către care converg cărările, baza schemei generale, condiția sine qua non. Căci, în adevăr, unde ar duce minunatele cărări, fără acest adevărat țel, bara fixă pentru despicat trupul animalului! Cât de puține, cât de sărace cuvintele, pentru această stare de însuflețire generală.

Domnu Capotă este șofer pe o basculantă, trupul său greoi face o mișcare de arcuire izbind cu putere mormanul de zăpadă, pentru a-l bătători. Lopata sa enormă izbește puternic, în aer ea produce un vâjâit înfricoșător. Lângă el, izbind în același loc, se află domnu Czegö. Cei doi lovesc cu sete mormanul care, nu se știe de ce, o dată bătătorit, se fărâmițează repede la loc. Domnu Czegö se oprește și zice: Știi ce-mi amintește asta? E ca în vis. Domnu Capotă s-a oprit și el, se sprijină cu cotul în coada lopeții și ascultă interesat. De pildă, iei de pe masă un cotor de măr, continuă explicația domnu Czegö, îl arunci la gunoi. Pe-urmă, cotorul se face măr la loc singur, acolo, pe masă. Iar îl arunci și iar apare. Nu ți s-a-ntâmplat niciodată așa ceva? Domnu Capotă e foarte voinic, dar și foarte greu de cap. No, mormăie el, no mi s-a-ntâmplat. Stă ce stă, se scarpină după ceafă, simte că e dator o explicație. Io mânc măru cu totu. Chiar și în vis? se interesează Czegö. Mai dă-l dracu de măr, io nu visez mere. Dar ce visezi dumneata? Mai dă-l la dracu, io nu visez nimic. Pun capu jos și dorm. Dracu mai are timp de visări. Domnu Capotă scuipă în palma dreaptă, își freacă mâinile și apucă lopata. Imposibil, clatină din cap neîncrezător domnu Czegö.

Șoferul izbește mormanul de zăpadă, care se fărâmițează de-ndată. Lopata domnului Czegö încremenește în aer. Din mormanul de zăpadă fărâmițată, printre micii bulgări, se ivește capul nervos al domnului Popeț. Ies și mâinile nervoase, foarte agitate al domnului Popeț. Domnu Popeț are un metru treizeci și opt. El este aproape pitic. De obicei, un om la locul lui, acum s-a agățat de haina domnului Capotă, zgâlțăindu-l. Ce-ai, domnule, cu mine? Ce-mi tot dai în cap? Domnu Popeț este foarte, foarte nervos și pe bună dreptate. Mătăhala îl izbise tot timpul în cap. Trebuie lămurit: domnu Popeț se aplecase să ia o greblă. Din nebăgare de seamă, fusese acoperit de zăpadă. Voinicul zice: Domne, n-am dat numa io, ce dracu. A dat și dom Czegö.

Partea a cincea.