Privirea de dincolo de gratii e tulbure, Etelca Ghedo vede întâi degetele încleștate pe barele din fier forjat. Cutele dintre falange sunt revărsate, accentuând aspectul ciolănos al mâinilor, iar unghiile tăiate scurt, drept, ușor zimțat, trădează unealta folosită, briceagul. Către acest briceag în formă de pește privește acum cu insistență fata, către briceagul portarului, prins cu sârmă de cupru împletită în două, ba chiar în trei, pe alocuri.

Naiul ciolănos al mâinii se întinde, cerând ca o somație: Ia să vedem! cealaltă mână rămâne încleștată, semn mai degrabă al simțului posesiunii decât al devotamentului către instituție. Deschide, domne, zice Etelca Ghedo. Portarul scuipă printre dinți un firicel de iarbă. Pe dracu, zice, nu deschid. Acum, în sfârșit, ochii. Fata înclină capul spre dreapta, asemeni gestului de mirare al câinilor. Ochii portarului sunt blânzi, senini. Îți spun: Deschide, domne. Nț! ăla. Da de ce? Pen faptu că nu stai la rând. Etelca Ghedo aruncă o privire fugară de jur împrejur. Nu sunt decât eu aici, zice ea. Pe dracu, zice portarul. Să stai la rând, altfel nu-ți deschid. Fata se îndepărtează câțiva pași. Nu-i destul. Încă. Etelca Ghedo își aduce aminte dintr-o dată că are febră, trage o înjurătură în gând și zice: Se vede cât de roșie mi-e fața? portarul își lipește fruntea de grilaj, da zice, să fiu al dracu, ai fața roșie, pe chestia asta mai fă câțiva pași.

Citește în continuare…

Etelca Gheco simte dintr-o dată că are febră, eh, mama ei de febră, deci asta era. Etelca Gheco înjură golănește și spune foarte multe lucruri porcoase, dar numai în gând. Ea simte că are fața roșie cum stă acum, așteptând să-și facă un pic de curaj. Privește spre vârful pantofilor, șireturile saltă ușurel în bătaia vântului. Foile manuscrisului pe care îl ține strâns sub brațul drept tremură și ele ușurel în bătaia vântului. Etelca Ghedo clipește arar, pe ecranul pleoapelor ei apare și dispare cu iuțeală imaginea maestrului dispărut cu foarte puțin timp înainte, îndărătul porții masive din fier forjat. Își imaginează sala de audiențe, Etelca Ghedo! aude parcă o voce răsunătoare, repetată de opt ori în ecou. Etelca Ghedo, Ghedo, Ghedo și-așa mai departe. Tresare, ca amintindu-și dintr-o dată un amănunt ce nu trebuia neglijat și, scotocind cu înfrigurare prin poșeta ei din vinilin verde, apucă o hârtie pe care o duce la gură și o înhață cu dinții.

Citește în continuare…

Cele patruzeci și două de familii, cei șapte din trupa de mistere stau cu toții în curte, pe mici scăunele, în așteptare. Aproape că s-a înserat, într-un cazan uriaș fierbe apa, se aud trosnind lemnele în foc, bolboroseala apei. Și, în sfârșit, scârțâitul masivei porți de la intrarea clădirii. Apoi pașii bocănind pe pardoseală, a venit, cu siguranță, domnu Wagner. Primul care îl vede este domnu Popeț, el duce mâna la gură și zice, mai mult pentru sine, domnu Wagner n-are porc! Vestea circulă din gură în gură printre cei așezați pe scăunelele lor în zăpadă, domnu Wagner n-are porc, domnu Wagner n-are porc, ajungând la ultimul dintre toți, la prostănacul cu toba, care, dezlipindu-și urechea de gura lui Iisus, izbucnește în râs: Domnu Wagner e un porc! Domnu Wagner nu înțelege nimic, privește prostit mulțimea adunată în curte și se îndreaptă spre pivniță, tăcut. În capul coridorului a apărut cerșetorul, ca dintr-un abur străveziu. Pot, zice el, să vă fac o vrăjitorie extraordinară. Scoate din buzunarul de sus al hainei sale peticite un cubuleț verzui de dimensiunea unui cubuleț de zahăr. Am aici, spune cerșetorul râzând ușurel, o neobișnuită masă de biliard. Auzi, zice domnu Carabeț, mai du-te dracu de-aici cu șmecheriile tale cu tot!

În podul în care mă aflu există o scară de lemn. Urc treptele cu grijă, deschid capacul ochiului din acoperiș. Peste case, în piața din apropiere, zăresc o lumină mișcătoare în noapte. Este sigurul bec dintre cele trei mii care împodobeau odinioară lanțurile trupei ambulante de bâlci. Oamenii, învârtindu-se pe scaunele lanțurilor, apar, dispar prin fața becului, ca fulgerări stroboscopice. Năluci. Cobor scara. În curte, domnu Hermann stinge focul, înăbușindu-l cu zăpadă.