Cele patruzeci și două de familii, cei șapte din trupa de mistere stau cu toții în curte, pe mici scăunele, în așteptare. Aproape că s-a înserat, într-un cazan uriaș fierbe apa, se aud trosnind lemnele în foc, bolboroseala apei. Și, în sfârșit, scârțâitul masivei porți de la intrarea clădirii. Apoi pașii bocănind pe pardoseală, a venit, cu siguranță, domnu Wagner. Primul care îl vede este domnu Popeț, el duce mâna la gură și zice, mai mult pentru sine, domnu Wagner n-are porc! Vestea circulă din gură în gură printre cei așezați pe scăunelele lor în zăpadă, domnu Wagner n-are porc, domnu Wagner n-are porc, ajungând la ultimul dintre toți, la prostănacul cu toba, care, dezlipindu-și urechea de gura lui Iisus, izbucnește în râs: Domnu Wagner e un porc! Domnu Wagner nu înțelege nimic, privește prostit mulțimea adunată în curte și se îndreaptă spre pivniță, tăcut. În capul coridorului a apărut cerșetorul, ca dintr-un abur străveziu. Pot, zice el, să vă fac o vrăjitorie extraordinară. Scoate din buzunarul de sus al hainei sale peticite un cubuleț verzui de dimensiunea unui cubuleț de zahăr. Am aici, spune cerșetorul râzând ușurel, o neobișnuită masă de biliard. Auzi, zice domnu Carabeț, mai du-te dracu de-aici cu șmecheriile tale cu tot!

În podul în care mă aflu există o scară de lemn. Urc treptele cu grijă, deschid capacul ochiului din acoperiș. Peste case, în piața din apropiere, zăresc o lumină mișcătoare în noapte. Este sigurul bec dintre cele trei mii care împodobeau odinioară lanțurile trupei ambulante de bâlci. Oamenii, învârtindu-se pe scaunele lanțurilor, apar, dispar prin fața becului, ca fulgerări stroboscopice. Năluci. Cobor scara. În curte, domnu Hermann stinge focul, înăbușindu-l cu zăpadă.