Nu, nu este acesta etajul. Este însă Salonul Roșu. Așadar, își repetă cu înfrigurare Etelca Ghedo, acesta este Salonul Roșu. O orchestră de două sute de wați profită de puterea sa și cântă fără să-l cruțe pe niciunul din cei două sute. La o masă depărtată maestrul urlă, încercând să acopere vacarmul, dă explicații șefului de sală. Dacă-i pe urlatelea, păi și noi știm să urlăm: aîîî, aîîî! Etelca Ghedo fuge pe coridoare, înnebunită de durere, se oprește în dreptul unui ghișeu și-și spune: Aceea a fost, cu siguranță, o nălucă, iar nu eterica făptură a maestrului său aflată într-o prea omenească stare de beție.

Ce doriți? o întreabă două capete lucitoare de andrea, agitându-se rapid și dezordonat precum strabismul. Răspunsul întârzie și, într-o fracțiune de secundă, andrelele dispar din cadrul gemulețului de la ghișeu, făcând loc fălcilor obeze ale unui mustăcios. Ăsta e coridorul secret, îi spun mustățile calm. Cară-te!

Etelca Ghedo rătăcește printre coridoare, ghișee, trepte și etaje, nu se grăbește. A văzut adineauri un lucru care a avut darul să o liniștească, o partidă de zaruri. Nimic deosebit în faptul că partenerii erau doi la număr, nimic în faptul că foloseau cinci zaruri, amestecându-le îndelung în pumni și aruncându-le ușurel pe măsuță, nici caiețelul lor în care se nota punctajul nu era bizar. La urma urmelor, nici ideea de a folosi mici sfere de cristal în loc de zaruri nu i se păru de speriat, cât faptul că un al treilea nota cu conștiinciozitate punctajul în caiet. Unu, șase, șase, patru, unu. Optsprezece, zicea contabilul și zarurile-bile erau amestecate din nou. După aproape două ore, frumoasa fată reveni în acest loc și întrebă: Se vede că am fața roșie? Contabilul lăsă caietul din mână și, ca și cum ea nici n-ar fi fost acolo, se repezi la unul dintre cei doi jucători, îndesându-i cu brutalitate bilele în gură. Zgomotele erau acestea: bilele ciocnite de dinți, gâfâiala contabilului, gemetele chinuitului, oftatul de plăcere al celuilalt, țăcănitul unei mașini de scris și ecourile muzicii din Salonul Roșu.

Nenumăratele coridoare, ghișee, trepte și etaje îi dau senzația că se află într-un labirint care nu are alt scop decât să-i confirme spaima singurătății. De asemenea și viermuiala de acolo. Etelca Ghedo se oprește la bufet și comandă două chiftele de pește și cafea în amestec. Prin ușa bufetului, pe peretele de vis-a-vis, portretul marelui poet, un fals mozaic.

Treaba cu labirintul, îi explică fata unei femei vârstince cu o privire absentă și care soarbe cu zgârcenie din ceașca cu cafea în amestec, este că, odată ajuns chiar acolo, în mijlocul jocului, îți dai seama că toată acea alcătuire stranie de coridoare și pereți din sticlă nu este o escrocherie. Este un palat al singurătății, unde mijlocul său este și esența sa. Este un punct, copleșitor, un punct central. Mama tuturor singurătăților.

Ce cauți aici? zice femeia, luându-și găleata și mătura. M-a chemat maestrul, zice Etelca Ghedo, iar femeia îi râde în nas. Pe ecranul pleoapelor, fulgerarea imaginii cu Teofin Mimăț și Iulian Ișfan: De ce te gătești așa, frumoaso?

Prin crăpătura ușii metalice, mâncate de rugină, de la dușuri, gurile rânjite ale celor doi, privind-o cum se spală. M-a chemat maestrul. Îi voi duce nenumărate poezii.

Hei, cum se procedează? strigă fata în urma femeii de serviciu. Este un fel de audiență?

De unde dracu vrei să știm noi chestia asta? răspunde în locul femeii portarul cel dintâi. Mai urcă un etaj și stai dracului la coadă! Nu te mai vântura pe-aici fără niciun rost!