Nenumăratele coridoare, ghișee, trepte și etaje îi dau senzația că se află într-un labirint care nu are alt scop decât să-i confirme spaima singurătății. De asemenea și viermuiala de acolo. Etelca Ghedo se oprește la bufet și comandă două chiftele de pește și cafea în amestec. Prin ușa bufetului, pe peretele de vis-a-vis, portretul marelui poet, un fals mozaic.

Treaba cu labirintul, îi explică fata unei femei vârstince cu o privire absentă și care soarbe cu zgârcenie din ceașca cu cafea în amestec, este că, odată ajuns chiar acolo, în mijlocul jocului, îți dai seama că toată acea alcătuire stranie de coridoare și pereți din sticlă nu este o escrocherie. Este un palat al singurătății, unde mijlocul său este și esența sa. Este un punct, copleșitor, un punct central. Mama tuturor singurătăților.

Ce cauți aici? zice femeia, luându-și găleata și mătura. M-a chemat maestrul, zice Etelca Ghedo, iar femeia îi râde în nas. Pe ecranul pleoapelor, fulgerarea imaginii cu Teofin Mimăț și Iulian Ișfan: De ce te gătești așa, frumoaso?

Prin crăpătura ușii metalice, mâncate de rugină, de la dușuri, gurile rânjite ale celor doi, privind-o cum se spală. M-a chemat maestrul. Îi voi duce nenumărate poezii.

Hei, cum se procedează? strigă fata în urma femeii de serviciu. Este un fel de audiență?

De unde dracu vrei să știm noi chestia asta? răspunde în locul femeii portarul cel dintâi. Mai urcă un etaj și stai dracului la coadă! Nu te mai vântura pe-aici fără niciun rost!