Să luăm, de pildă, amintirile despre copilul care am fost. Ce altceva voi alcătui, decât o ficțiune? Un calcul lamentabil de simplu (și destul de rudimentar) mi-a adus în față reprezentarea în cifre a vieții unui om. Prin urmare, să zicem că ar fi posibilă (evident, nu și necesară) înregistrarea video a vieții unui om, zi de zi, noapte de noapte. Această teribilă idee ar însuma peste două sute cincizeci de mii de casete, ce-ar alcătui o videotecă al cărei raft ar avea lungimea de cinci kilometri. Apelând la un astfel de artificiu (seducător și monstruos deopotrivă), ne imaginăm cu ușurință că am putea avea acces la fiecare clipă a vieții noastre, de la primul gângurit la primul sărut, de la prima noapte de insomnie la lungul șir al celor care au urmat; am revedea (dar ce grozăvie!) cu exactitate toate întâmplările dureroase care ne-au nefericit, dar și clipele de bucurie sau de sublim (și ce sublim!). Această înregistrare video, însă, ne este inaccesibilă.

Limita cunoașterii umane a împins semnificația cuvântului concret până la absurd, în tentativele sale repetate, disperate, de a descifra și defini tocmai ne-limita și nu, din păcate, către dezlegarea pur și simplu a încă-necunoscutului-obiectiv-cognoscibil. Perseverența omului în a defini infinitul ține de domeniul umorului (ca să compunem un eufemism). Dacă am accepta ideea că spațiul și timpul sunt coordonate indeterminabile absoult, nemăsurabile în mod cantitativ absolut și necercetabile exhaustiv dintr-o perspectivă istorică, viața noastră ar fi mai veselă și mai lipsită de griji. Ne-ar fi, astfel, mai comod să ne ocupăm de lucrurile care au măcar un început și conțin un număr finit de evenimente. Căci, din fericire, existența umană se află tocmai pe acest fertil teritoriu, al cunoașterii. Cu toate că punctul zero al existenței umane nu are marcat startul printr-o senzațională hologramă-document, este de acceptat că acesta a existat cândva și, de atunci și până astăzi, planeta noastră a fost populată de un număr finit (deși nedeterminabil) de ființe umane, animale, plante, frunze, petale, gânduri și idei (căci, oricât de dezamăgitor ar părea, nu s-a desfășurat până în prezent decât un număr finit de gânduri și idei, la nivel planetar). De alminteri, toate faptele omenirii de până în această clipă ar putea fi cuantificate. Ele sunt, evident, doar necunoscute. Nu însă și infinite, ca număr și varietate.

Memoria noastră este, fatalmente (sau din fericire?), prea puțin dotată pentru a rețne cu exactitate evenimentele care ne compun propria identitate. Amintirile despre noi înșine, dacă nu sunt de cele mai multe ori vagi, atunci sunt cu siguranță incomplete, iar acuitatea lor conține o redundanță ce tinde către zero în relațiede directă proporționalitate cu intenția de a împinge efortul memoriei către recuperarea zonelor foarte îndepărtate temporal. Este de presupus că mintea omului va putea înmagazina, vreodată, o bază de date privind propria-i viață, apelând la fișiere aidoma dialogului acutal cu cel mai banal PC și obținând informații complete despre orice eveniment personal.

Ceea ce putem compune însă noi despre noi este numai o relatare. De aceea este și foarte greu de crezut scriitorul care își deapănă poveste propriei sale vieți. El, scriitorul, chiar prin meseria sa, este un mincinos. Iată de ce, eu, unul, vreau să te scutesc de o atare înșelătorie. Așadar, dragul meu cititor, să nu mă crezi niciodată. Eu și de data aceasta n-am să fac altceva decât să-ți relatez un vis. Iar această afirmație nefiind nici ea decât un sofism, putem fi de acord că numai tu știi cel mai bine ce s-a întâmplat, de fapt, cu mine însumi. Și poate, vreodată, când ne vom întâlni, ai să-mi povestești chiar viața mea, să știu și eu cine sunt, încotro mă îndrept și de ce.

Ioan Mihai Cochinescu