Visul de iarnă al Isabellei » Nebunia

Nebunia – partea a patra

Sebastian — Thu, 11 Dec 2008 13:54:07 +0000

Nu, nu este acesta etajul. Este însă Salonul Roșu. Așadar, își repetă cu înfrigurare Etelca Ghedo, acesta este Salonul Roșu. O orchestră de două sute de wați profită de puterea sa și cântă fără să-l cruțe pe niciunul din cei două sute. La o masă depărtată maestrul urlă, încercând să acopere vacarmul, dă explicații șefului de sală. Dacă-i pe urlatelea, păi și noi știm să urlăm: aîîî, aîîî! Etelca Ghedo fuge pe coridoare, înnebunită de durere, se oprește în dreptul unui ghișeu și-și spune: Aceea a fost, cu siguranță, o nălucă, iar nu eterica făptură a maestrului său aflată într-o prea omenească stare de beție.

Ce doriți? o întreabă două capete lucitoare de andrea, agitându-se rapid și dezordonat precum strabismul. Răspunsul întârzie și, într-o fracțiune de secundă, andrelele dispar din cadrul gemulețului de la ghișeu, făcând loc fălcilor obeze ale unui mustăcios. Ăsta e coridorul secret, îi spun mustățile calm. Cară-te!

Etelca Ghedo rătăcește printre coridoare, ghișee, trepte și etaje, nu se grăbește. A văzut adineauri un lucru care a avut darul să o liniștească, o partidă de zaruri. Nimic deosebit în faptul că partenerii erau doi la număr, nimic în faptul că foloseau cinci zaruri, amestecându-le îndelung în pumni și aruncându-le ușurel pe măsuță, nici caiețelul lor în care se nota punctajul nu era bizar. La urma urmelor, nici ideea de a folosi mici sfere de cristal în loc de zaruri nu i se păru de speriat, cât faptul că un al treilea nota cu conștiinciozitate punctajul în caiet. Unu, șase, șase, patru, unu. Optsprezece, zicea contabilul și zarurile-bile erau amestecate din nou. După aproape două ore, frumoasa fată reveni în acest loc și întrebă: Se vede că am fața roșie? Contabilul lăsă caietul din mână și, ca și cum ea nici n-ar fi fost acolo, se repezi la unul dintre cei doi jucători, îndesându-i cu brutalitate bilele în gură. Zgomotele erau acestea: bilele ciocnite de dinți, gâfâiala contabilului, gemetele chinuitului, oftatul de plăcere al celuilalt, țăcănitul unei mașini de scris și ecourile muzicii din Salonul Roșu.

Nebunia – partea a treia

Sebastian — Mon, 08 Dec 2008 12:43:25 +0000

Nenumăratele coridoare, ghișee, trepte și etaje îi dau senzația că se află într-un labirint care nu are alt scop decât să-i confirme spaima singurătății. De asemenea și viermuiala de acolo. Etelca Ghedo se oprește la bufet și comandă două chiftele de pește și cafea în amestec. Prin ușa bufetului, pe peretele de vis-a-vis, portretul marelui poet, un fals mozaic.

Treaba cu labirintul, îi explică fata unei femei vârstince cu o privire absentă și care soarbe cu zgârcenie din ceașca cu cafea în amestec, este că, odată ajuns chiar acolo, în mijlocul jocului, îți dai seama că toată acea alcătuire stranie de coridoare și pereți din sticlă nu este o escrocherie. Este un palat al singurătății, unde mijlocul său este și esența sa. Este un punct, copleșitor, un punct central. Mama tuturor singurătăților.

Ce cauți aici? zice femeia, luându-și găleata și mătura. M-a chemat maestrul, zice Etelca Ghedo, iar femeia îi râde în nas. Pe ecranul pleoapelor, fulgerarea imaginii cu Teofin Mimăț și Iulian Ișfan: De ce te gătești așa, frumoaso?

Prin crăpătura ușii metalice, mâncate de rugină, de la dușuri, gurile rânjite ale celor doi, privind-o cum se spală. M-a chemat maestrul. Îi voi duce nenumărate poezii.

Hei, cum se procedează? strigă fata în urma femeii de serviciu. Este un fel de audiență?

De unde dracu vrei să știm noi chestia asta? răspunde în locul femeii portarul cel dintâi. Mai urcă un etaj și stai dracului la coadă! Nu te mai vântura pe-aici fără niciun rost!

Nebunia – partea a doua

Sebastian — Wed, 26 Nov 2008 09:41:15 +0000

Privirea de dincolo de gratii e tulbure, Etelca Ghedo vede întâi degetele încleștate pe barele din fier forjat. Cutele dintre falange sunt revărsate, accentuând aspectul ciolănos al mâinilor, iar unghiile tăiate scurt, drept, ușor zimțat, trădează unealta folosită, briceagul. Către acest briceag în formă de pește privește acum cu insistență fata, către briceagul portarului, prins cu sârmă de cupru împletită în două, ba chiar în trei, pe alocuri.

Naiul ciolănos al mâinii se întinde, cerând ca o somație: Ia să vedem! cealaltă mână rămâne încleștată, semn mai degrabă al simțului posesiunii decât al devotamentului către instituție. Deschide, domne, zice Etelca Ghedo. Portarul scuipă printre dinți un firicel de iarbă. Pe dracu, zice, nu deschid. Acum, în sfârșit, ochii. Fata înclină capul spre dreapta, asemeni gestului de mirare al câinilor. Ochii portarului sunt blânzi, senini. Îți spun: Deschide, domne. Nț! ăla. Da de ce? Pen faptu că nu stai la rând. Etelca Ghedo aruncă o privire fugară de jur împrejur. Nu sunt decât eu aici, zice ea. Pe dracu, zice portarul. Să stai la rând, altfel nu-ți deschid. Fata se îndepărtează câțiva pași. Nu-i destul. Încă. Etelca Ghedo își aduce aminte dintr-o dată că are febră, trage o înjurătură în gând și zice: Se vede cât de roșie mi-e fața? portarul își lipește fruntea de grilaj, da zice, să fiu al dracu, ai fața roșie, pe chestia asta mai fă câțiva pași.

Apare de după colț un bărbat, se apropie de poartă, portarul îi deschide, bărbatul intră, ronțăie cu picioarele pietrișul de pe alee, molfăie trei metri de iarbă până la caisul înflorit, rupe o floare. Molfăie, ronțăie. Plescăie treptele și dispare în clădirea cea albă a instituției. Pe el de ce l-ai lăsat? strigă de la două sute de metri îmbujorata. Că vreau io. De-aia. Sunt ultimele cuvinte ale portarului. Au apărut din clădire doi malaci, primul îi arde un pumn în fălci și îi apucă gura cu mâna rămasă liberă, timp în care celălalt îi arde cu sete un picior în stomac. Ciolănosul e târât spre fundul curții. Iată-l pe un al treilea, deși mai pipernicit decât toți, el îi strigă fetei: Poftiți, sunteți așteptată! Poftiți!

Ce gură de pește acest strigăt: Po! de la poftiți. Strigăt în gură de pește, filmare în ochi de pește.

Nebunia – partea întâi

Sebastian — Tue, 18 Nov 2008 08:33:33 +0000

Etelca Gheco simte dintr-o dată că are febră, eh, mama ei de febră, deci asta era. Etelca Gheco înjură golănește și spune foarte multe lucruri porcoase, dar numai în gând. Ea simte că are fața roșie cum stă acum, așteptând să-și facă un pic de curaj. Privește spre vârful pantofilor, șireturile saltă ușurel în bătaia vântului. Foile manuscrisului pe care îl ține strâns sub brațul drept tremură și ele ușurel în bătaia vântului. Etelca Ghedo clipește arar, pe ecranul pleoapelor ei apare și dispare cu iuțeală imaginea maestrului dispărut cu foarte puțin timp înainte, îndărătul porții masive din fier forjat. Își imaginează sala de audiențe, Etelca Ghedo! aude parcă o voce răsunătoare, repetată de opt ori în ecou. Etelca Ghedo, Ghedo, Ghedo și-așa mai departe. Tresare, ca amintindu-și dintr-o dată un amănunt ce nu trebuia neglijat și, scotocind cu înfrigurare prin poșeta ei din vinilin verde, apucă o hârtie pe care o duce la gură și o înhață cu dinții.

Buzele i se închid, preluând sarcina dinților. În felul acesta se modifică două acțiuni: gestul brutal de a apuca cu dinții se îndulcește, devenind aproape senzual, iar maxilarul inferior intră într-o relativă relaxare.

Etelca Ghedo are nouăsprezece ani și un corp senzațional. Numai despre picioarele ei s-ar putea vorbi delirant ore în șir. Teofil Mimăț și Iulian Ișfan chiar vorbesc ore în șir despre picioarele ei. Teofil Mimăț spune: Dragul meu, ea are niște picioare extraordinare. Iulian Ișfan spune: Într-adevăr, are niște picioare extraordinare, și delirul celor doi continuă amețitor în sensul acesta.

Etelca Ghedo nu are numai niște picioare amețitoare, dare este și foarte frumoasă. Astfel, mai întotdeauna, la capătul puterilor, cei doi sunt de acord că, oricum, picioarele nu au o importanță covârșitoare. Ei râd grohăit, Etelca Ghedo scrie însă poezii.