În podul în care mă aflu există o scară de lemn. Urc treptele cu grijă, deschid capacul ochiului din acoperiș. Peste case, în piața din apropiere, zăresc o lumină mișcătoare în noapte. Este sigurul bec dintre cele trei mii care împodobeau odinioară lanțurile trupei ambulante de bâlci. Oamenii, învârtindu-se pe scaunele lanțurilor, apar, dispar prin fața becului, ca fulgerări stroboscopice. Năluci. Cobor scara. În curte, domnu Hermann stinge focul, înăbușindu-l cu zăpadă.

Sunt șapte și, ca de obicei, cel mai sfrijit dintre ei, regizorul, face o scurtă incursiune în istoricul acestui fel de spectacol. Doi dintre ei au baticuri pe cap și fuste lungi, ei sunt interpreții Fecioarei Maria și Mariei Magdalena. Dacă cel care o intrepretează pe Fecioara Maria este un tânăr timid, cu fața albă, netedă, în schimb interpretul Mariei Magdalena este un găligan mustăcios, cu sprâncenele împreunate. Printre ei se mai află: Iisus, un tip mărunțel și dolofan, dar, explică sfrijitul regizor, interpretul este un anume ales, pentru a face față atât la episodul cu Nașterea, cât și la cel cu Învierea, căci: deși un Iisus mic și dolofan poate părea o figură ilară în momentul răstignirii, în schimb, este foarte potrivit ca prunc nou-născut. Deși grăsuț, explică mai departe sfrijitul, veți vedea că este suficient de mic pentru a-l ține în brațe Fecioara Maria, la timpul potrivit. Regizorul își asumă rolul lui Iuda, iar ceilalți trei sunt deopotrivă Cântăreți, Apostoli, Popor, Romani, după cum va fi cazul.

Afară! se aude vocea răgușită a lui Toni-nebunu’, răsărit ca din pământ. Afară cu ei! strigă Toni, ivit din spatele unei magazii. Profanare! Ereticilor! Afară! Dar, din acest episod, cei prezenți își limpezesc un singur gând, acela că, desigur și de data aceasta tot el, Toni, deschisese robinetele spălătoriei din pivniță.

Deși plicticos, spectacolul fu privit cu oarecare interes, cel mai hazos dovedindu-se omul cu toba, interpretul măscăriciului. Sărac cu duhul, comenteaza domnu Dabici, așa-i felul lui, ăsta râde tot timpul. Își râde de noi, presupune doamna Hermann, puțin iritată. În numai câteva cuvinte, să arătăm cum era îmbrăcată doamna Hermann. Doamna Hermann era îmbrăcată într-o rochie de seară. Nu, nu, zice domnu Lichting de la etaj. Așa râde el, de mic. Mi-a fost elev în clasele mici, i-a murit mama într-o zi și el, în clasă, tot așa râdea, prostește. I-am ars atunci vreo două la ceafă, dar colegul lui de bancă mi-a explicat, lăsați-l, așa-i el, râde tot timpul. S-a terminat și spectacolul, trei dintre cei mai răsăriți din trupa de mistere se căznesc să-l scoată din cârlige pe dolofanul Iisus, atârnat, în lipsa unei cruci, pe bara fixă instalată pentru spintecarea porcului domnului Wagner.

Ultima parte.

La câteva clipe după Mimi, apare țipând strident doamna Clara Giucoane. Din strigătele sale, domnu Carabeț încearcă să-i traducă soției esențialul, zice ceva de repetiție, sau de inchiziție, subnutriție, miliție, naiba s-o ia, e mai mult un țiuit, ia ascultă, țieee, țieee. Mimi zâmbește, e inundație în pivniță, zice după un timp și deșartă în canal conținutul primei găleți. Doamna Clara Giucoane nu mai are cap, însă dă din el, agitându-l violent cu o mișcare regulată, de jos în sus. Doamna Giucoane este în realitate specialistă în chiuretaje iar nu coafeză, cum zice dacă o întrebi.

Permanentele făcute de ea aveau un dublu efect: buclișoarele rămâneau în forma lor spiralată pentru totdeauna, trebuie însă adăugat că părul astfel meșteșugit cădea aproape instantaneu. De aceea, doamna Clara Giucoane era și o neîntrecută meșteră în peruci, atât pentru domni, cât și pentru doamne, cum discret se arăta în hârtiuța prinsă cu clei de oase pe geamul apartamentului ei din pivniță.

Ce-ai pățit la picior? o întreabă pe Mimi domnu Carabeț, cu un ușor, abia perceptibil trebur în glas. Când am coborît din pat, explică Mimi, apropiindu-se de cele șase trepte care conduc spre apartamentul familiei Carabeț, apa era cam de vreo două palme. Mi-am găsit tenișii foarte greu și m-am zgâriat de o sârmuliță prinsă de piciorul patului. Este o sârmuliță între patul meu și căruciorul Isabellei, ca să prind de veste ori de câte ori ar vrea să fugă sora mea mai mare.

Ei, la naiba, cum ar putea ea să urce douăzeci și două de trepte? pufnește domnu Carabeț. Greu, foarte greu. Acum o lună a făcut treaba aceasta, chiar la miezul nopții. Am urmărit-o, ce s-a mai opintit, ce s-a mai chinuit, săraca, urca două trei trepte și, dup-dup-dup, înapoi. Închipuiți-vă, domnu Carabeț, pe la vreo cinci dimineața, a ajuns sus, biata de ea. Am târât-o înapoi, eram moartă de somn și am legat-o de patul meu cu o sârmuliță. Mimi ridică piciorul, sprijinindu-l de cea de-a treia treaptă dintre cele șase, uite, zice ea, o nimica toată. Despicătura capotului, acel singur nasture, teribil de bine închis, pulpa dezvelită și încă o mulțime de detalii îl determină pe domnu Carabeț să afișeze un aer protector. De ce n-ai grijă de tine? spune el și mâna i se furișează sub capotul fetei. Ce faci tu acolo? se aude din bucătărie vocea doamnei Carabeț. Dau și eu o mână de ajutor, strigă domnu Carabeț, retrăgându-și mâna ca pe un corn de melc.

Din pivniță sosesc în șir indian locuitorii inundați. De data aceasta cine să fi dat drumul robinetelor din spălătorie, provocând inundația? Căci devenise aproape o tradiție, ca autorul isprăvii să fie unul și-același, Toni-nebunu, fratele mai mare al celor două gemene, Frida și Ella. Dar Toni fugise de-acasă de mai multe zile.

Partea a șasea.

Ah, ritualul potecilor, ritualul potecilor! Ce desen minunat, ce țesătură, privit de sus, din pod, cu-adevărat, ce măreție acest spectacol de du-te-vino al lopeților! Se instalează în același timp bara fixă și cârligele pentru agățat cărnurile. Bara fixă! Centrul către care converg cărările, baza schemei generale, condiția sine qua non. Căci, în adevăr, unde ar duce minunatele cărări, fără acest adevărat țel, bara fixă pentru despicat trupul animalului! Cât de puține, cât de sărace cuvintele, pentru această stare de însuflețire generală.

Domnu Capotă este șofer pe o basculantă, trupul său greoi face o mișcare de arcuire izbind cu putere mormanul de zăpadă, pentru a-l bătători. Lopata sa enormă izbește puternic, în aer ea produce un vâjâit înfricoșător. Lângă el, izbind în același loc, se află domnu Czegö. Cei doi lovesc cu sete mormanul care, nu se știe de ce, o dată bătătorit, se fărâmițează repede la loc. Domnu Czegö se oprește și zice: Știi ce-mi amintește asta? E ca în vis. Domnu Capotă s-a oprit și el, se sprijină cu cotul în coada lopeții și ascultă interesat. De pildă, iei de pe masă un cotor de măr, continuă explicația domnu Czegö, îl arunci la gunoi. Pe-urmă, cotorul se face măr la loc singur, acolo, pe masă. Iar îl arunci și iar apare. Nu ți s-a-ntâmplat niciodată așa ceva? Domnu Capotă e foarte voinic, dar și foarte greu de cap. No, mormăie el, no mi s-a-ntâmplat. Stă ce stă, se scarpină după ceafă, simte că e dator o explicație. Io mânc măru cu totu. Chiar și în vis? se interesează Czegö. Mai dă-l dracu de măr, io nu visez mere. Dar ce visezi dumneata? Mai dă-l la dracu, io nu visez nimic. Pun capu jos și dorm. Dracu mai are timp de visări. Domnu Capotă scuipă în palma dreaptă, își freacă mâinile și apucă lopata. Imposibil, clatină din cap neîncrezător domnu Czegö.

Șoferul izbește mormanul de zăpadă, care se fărâmițează de-ndată. Lopata domnului Czegö încremenește în aer. Din mormanul de zăpadă fărâmițată, printre micii bulgări, se ivește capul nervos al domnului Popeț. Ies și mâinile nervoase, foarte agitate al domnului Popeț. Domnu Popeț are un metru treizeci și opt. El este aproape pitic. De obicei, un om la locul lui, acum s-a agățat de haina domnului Capotă, zgâlțăindu-l. Ce-ai, domnule, cu mine? Ce-mi tot dai în cap? Domnu Popeț este foarte, foarte nervos și pe bună dreptate. Mătăhala îl izbise tot timpul în cap. Trebuie lămurit: domnu Popeț se aplecase să ia o greblă. Din nebăgare de seamă, fusese acoperit de zăpadă. Voinicul zice: Domne, n-am dat numa io, ce dracu. A dat și dom Czegö.

Partea a cincea.

Partea a patra.

Ei, domnu Wagner, asta ar fi într-adevăr o treabă bună, să cumperi un porc. Domnu Wagner zâmbește și pleacă fără să spună o vorbă, îndreptându-se spre coridorul la capătul căruia se află masiva poartă a clădirii. Acum nu se mai vede, se aud numai bocancii săi pe pardoseala coridorului. Ce zicea Wagner? îl întreabă doamna Carabeț pe soțul ei. Am auzit, absolut întâmplător, că pomenea de un porc, sau așa ceva. Ei? repetă ea nerăbdătoare. Cumpără într-adevăr un porc sărăntocii ăștia? Domnu Carabeț s-a oprit în fața oglinzii din antreu. Își apropie fața de luciul oglinzii, dezvelindu-și dantura. Știu și eu? sâsâie el printre dinți. Doamna Carabeț este casnică. Ar fi rămas pentru totdeauna o enigmă semnificația acestui cuvânt dacă Augustin, fiul ei, nu i-ar fi arătat într-o frumoasă zi de toamnă fișa de înscriere la școală. Ocupația mamei: casnică. Îi arătase cu degetul, silabisind, cas-ni-că. Ooo, casnică! își dăduse ea capul pe spate, curpinsă de extaz. Ședea într-un fotoliu de nuiele, părea că ar fi pronunțat: cosmică! De-acum, într-adevăr, șoșonii ei, baticul ei urcaseră vertiginos pe scara ierarhiei vestimentare. Dragele de voi, scumpe lucrușoare, aș mai fi eu, fără prezența voastră, o casnică? exagerase femeia lăcrimând chiar.

Domnu Carabeț se apropie ușurel de geamul ușii. O urmărește din priviri pe soția sa intrând în apartamentul familiei Dabici și se apropie din nou de oglindă. Cu ajutorul degetului mare și al celui arătător de la mâna dreaptă, își lărgește gura într-un rânjet exagerat, șoptind: șase sași în șase saci, șase sași în șase saci, din ce în ce mai repede și mai tare. Când urletele sale ajung la apogeu, se aud câteva bubuituri înfundate din plafon. Domnu Carabeț se oprește pentru o clipă. Bubuiturile se repetă, iar domnu Carabeț schițează spre tavan cu mâna un gest de supunere, gata, e-n regulă, e-n regulă, am înțeles. Reia, în fața oglinzii, poveste cu sașii, în șoaptă.

Domnu Carabeț nu este numai un bun tâmplar, un bun cofetar. El este și un bun actor amator. Ah, domnu Wagner, ah, își amintește, încremenind cu degetele vârâte în gură, o fi sas? Carabeț se înreaptă spre laboratorul său. Intră, se-așază pe un scaun fără spetează. Familia domnului Wagner se compune din: doamna și domnul Wagner, cei trei copii și bătrâna Wagner, iată, dar calculează febril domnu Carabeț, sunt șase sași, Dumnezeule! Intră domana Carabeț, pe figura ei se citește mulțumire, a dus la capăt o sarcină absolut neprevăzută în activitatea sa casnică. Tu ce crezi? o întrebă domnu Carabeț. Wagnerii sunt sași? Soția îl privește cu nedisimulat dispreț. Sunt șvabi, dragă. Ea stă cu o mână în șold. Domnu Carabeț fixează cu privirea o cută dolofană pe abdomenul domanei Carbeț.

Partea a treia.

Știi, domnu Carabeț, cum e ea, zice domnu Wagner scuându-se parcă, Isabella e mai mult mută, vorbește așa de rar. Domnu Carabeț dă din cap mereu, da, da, știm cu toții treaba asta, zice el în gând, fata s-a scrântit fiindcă a citit prea mult. Cum îți zic, continuă domnu Wagner, de dimineață, după ce am dus-o la spălător, mi-a spus chestia asta, zice: Vati, am visat ceva așa grozav. Ce? zic eu. Zice, ah, cârnați, mulți, foarte mulți cârnați. Și foarte, foarte buni. Nevastă-mea, ducându-și mâna la gură, zice, draga mea, de ce? Isabella scumpă, de ce tocmai așa ceva? Domnu Carabeț, fata a făcut o mutră așa, cum să spun, nostimă, a tăcut, a tăcut, știi, ea cugetă când tace. Deci, tace, tace, și-odată zice răstit: De-aia. Fiindcă-s buni, Mutti. Acum, zice domnu Wagner, asta-i, ar trebui să cumpăr un porc, să-l tai, să facem cârnați. Isabella n-o mai duce mult, domnu Carabeț, mi-a zis doctorul, zice: Domnu Wagner, cel mult două luni, poate nici atât. Domnu Carabeț dă din cap întruna. El aude povestea cu doctorul de vreo cincisprezece ani, acum își întărește bănuiala că spaima domnului Wagner este, de fapt, o secretă speranță. Isabella este fata cea mare a familiei Wagner și este infirmă. Ea s-a născut cu picioarele moi.

Partea a doua.